Fractura roş-albastră sau Frontiera estică a civilizaţiei occidentale

În 1937, Mircea Eliade publica în “Vremea” articolul “Piloţi orbi”, din care spicuiesc:

“Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine “putere” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală – să fie iertate. […]

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi.”

Da, este opinia lui Mircea Eliade, în consonanţă cu ideile altor monumente ale gândirii şi culturii româneşti: Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Lucian Boia.

După cum m-am documentat şi am analizat teoriile unor politologi străini despre realitatea românească şi europeană: Thomas Gerard Gallagher, Jean Francois Revel, Alexandre de Maranches, Alvin Toffler, Zbigniew Brzezinsky, Peter Siani Davies, Samuel Huntington, Jean Pierre Le Goff.

Rămân cu părerea că perspectiva, sumbră şi periculoasă, este aceea a unei Românii fracturate, a unei dihonii care ne dezbină şi ne va dezbina şi în continuare, fragilizând statul român. Democraţia românească este în pericol poate şi datorită pasivităţii multora dintre concetăţenii mei.

Dar cea mai mare temere mi-o provoacă o hartă aflată la pagina 225 din lucrarea „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” a profesorului Huntington, reprezentând „Frontiera estică a civilizaţiei occidentale” şi citând ca sursă W. Wallace, The Transformation of Western Europe, Londra, Pinter, 1990.

Linia de fractură trasată pe hartă marchează frontiera estică a civilizaţiei occidentale şi plasează Ţările Baltice, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Ungaria şi, atenţie!, mare atenţie!, doar jumătate din Ucraina, în Creştinătatea occidentală a Europei. Cealaltă jumătate a vecinilor kievleni, ca şi Bulgaria, s-ar situa în zona Creştinătăţii ortodoxe şi Islamului.

Cu privire la România, pe hartă bariera „pică” pe arcul carpatic. Ardealul şi Banatul la Vest restul, împreună cu Moldova de peste Prut, în Est.

Uitaţi-vă la harta României de după primul tur al prezidenţialelor. România este jumătate albastră, exact Ardealul şi Banatul, jumătate roşie, adică ce mai rămâne: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia. O adevărată fractură. Brr!

Nu pot exista două Românii. Din păcate, vorba lui Mircea Eliade, această situaţie „poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi.”

Doru Viorel Ursu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *