Colivia cu ciori vopsite sau Stele, titluri și medalii

 Motto:

„Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin.”

                                                    Mihai Eminescu

Pentru văzduhul tău liber de mâine

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane.”  

                                                        Radu Gyr

 

Jean Francois Revel, filosof, scriitor şi ziarist francez, membru al Academiei Nemuritorilor şi ofiţer al Legiunii de Onoare, îşi exprima temerea că democraţia este doar un accident istoric. Contemporan cu el, fostul şef al Serviciilor Secrete Franceze de „Documentare Externă”, cum le place conaţionalilor săi să le numească, mare ofiţer al aceleiaşi Legiuni de Onoare, contele Alexandre de Marenches mărturisea unei ziariste celebre, Danielle Ockrent, în „Consilier de taină al Puterii”, că dictaturile de stânga sunt foarte greu dacă nu imposibil de înlăturat pe de-a-ntregul. „De sistemele comuniste nu mai poţi scăpa”, îşi expunea contele ideea.

Şi când doi iluştri reprezentanţi ai elitei franceze, la mai bine de două sute de ani de la ceea ce a fost cu adevărat Revoluţie, au astfel de temeri, nu se poate să nu observi că la noi, la români, continuă să plouă cu stele şi simboluri false, în căutarea unui „Nobel” ce ne pare interzis.

Pentru că plutonierii de companie ai vechiului regim, înnobilaţi generali ai noii Puteri, sunt stele false. Iar intelectualii Vechii Curţi, în căutare de disidenţă părelnică, deveniţi craii obedienţi ai Noii Curţi, sunt şi ei simboluri îndoielnice.

Ploaia asta imundă ne îneacă într-o mlaştină sordidă, în care viaţa ne este sufocată de lianele făcăturii, ca de o mătase a broaştei putred verzuie, atotcuprinzătoare şi implacabilă. O viermuială continuă încearcă să se nutrească dintr-un cotidian abject şi duplicitar, în care academicianul îşi părăseşte conduita morală pentru cariera politică şi fotoliul de parlamentar iar licheaua titrată cu diplome universitare plăsmuite în laboratoarele corupţiei amuşină condiţia propovăduitorului cinstei, onoarei şi adevărului.

Nu putem trăi, fie şi într-o zbatere sfâşiată de zvâcniri covulsive, fără aerul proaspăt al demnităţii, raţiunii şi dăruirii de sine. Viaţa trebuie cu adevărat trăită şi trăită  în adevăr. Un om, considerat cel mai mare muzician al omenirii, şi-a retras dedicaţia de pe una dintre capodoperele sale, sfidându-l astfel pe noul şi vremelnicul stăpân al lumii, atunci când generalul nebiruit şi eliberator a preferat să-şi schimbe mantaua invincibilităţii glorioase şi să îngroape idealurile de libertate, egalitate şi fraternitate pentru purpura imperială. Primul se numea Beethoven şi a atins condiţia vieţii veşnice intrând în nemurire iar capodopera sa de pe care a rupt cu propria mână dedicaţia nu este alta decât Simfonia a III-a, „Eroica”. Cel de-al doilea, generalul Bonaparte, căruia îi fusese dedicată, şi-a găsit sfârşitul tragic pe o insulă pierdută pe întinsul Atlanticului sub numele de împăratul Napolenon I.

Nu este viaţă adevărată atunci când plouă cu stele şi simboluri false, orgolii deşănţate, titluri, grade, medalii şi decoraţii ivite în conjuncturi electorale şi luptă fără scrupul pentru putere în timp ce Socrate îşi apropie de buze cupa cu cucută iar Isus răstignit îşi iartă prigonitorii pentru credinţa în adevăr.

Comunism, capitalism, democraţie … Cuvinte goale dacă viaţa ne este otrăvită de miasmele nimicniciei.

Eu unul refuz acest orizont, mărginit de suficienţă, aroganţă şi sfidare, în care ciorile vopsite, convertite în porumbei, încercă să ne convingă că suntem liberi, că ne e bine, oferindu-ne de fapt, insidios şi manipulator, perspectiva coliviei, concepută şi dorită de impostori.

După douăzeci şi cinci de ani, este jenant, cinic şi abject să arunci toată vina propriei neîmpliniri şi neputinţe pe cei patruzeci şi doi de ani de comunism, venit, ce e drept, din Est, dar sub privirile placide ale celor (prea) mult aşteptaţi, să umpli un cotidian precar şi trist cu minciuni şi evenimente trucate.

Nu pot să accept lipsirea de identitate şi slăbiciunile unui stat, generate de nedestoinicia şi mărunta condiţie morală şi civică a guvernanţilor şi politicienilor săi, a celor care, o viaţă întreagă, au zvârlit vorbe goale, incapabili să arunce primii cu piatra.

Diavolul nu trebuie căutat cu lumânarea, vine el singur dacă îşi simte chemarea şi rostul într-o lume tot mai obosită, dezamăgită şi amorfă, cu iluziile răpuse.

Se bat unii cu pumnul în piept că noi românii am zdrobit dictatura. Ei şi? Ce am pus în loc? Ce valori, ce personalităţi, ce viitor ni se oferă? Doar speranţe spulberate de mediocritate, arivism, obedienţă, minciună şi veleitari într-un permanent conflict care sfâşie şi dezbină societatea românească.

Statul democratic nu se autoproclamă, el trebuie perceput şi recunoscut ca atare de cetăţenii săi.

După cum Statul de drept este organizat instituţional, tocmai pentru a avea la bază Legea, în primul rând Constituţia, dar şi întregul sistem normativ care îl configurează civilizaţional şi care trebuie să îl apropie de naţiunile civilizate, fără însă a-l conduce la pierderea identităţii proprii.

Nu ştiu cât este diletantism, cât obtuzitate şi cât neadecvare în acţiunile decidenţilor noşti politici şi nici câtă lipsă de verticalitate şi caracter maculează pe cei ce se doresc şi se prezintă ca elite. Oricum, polii de putere într-o continuă dispută sterilă şi străină aşteptărilor şi dorinţelor îndreptăţite ale celor mulţi, pot conduce, vai!, la slăbirea până la disoluţie a sistemului de drept şi democratic şi a instituţiilor sale.

Este România stat de drept şi democratic, cu valori şi elite în consonanţă cu aspiraţiile legitime şi profunde ale propriului popor, atât de încercat în şi de Istorie, dincolo de afirmaţiile triumfaliste, superficiale şi puerile ale mai marilor zilei? Aş vrea să-mi oferiţi un răspuns.

Văzând prezentul şi scrutând în viitor, eu mă îndoiesc. Şi ca mine gândesc mulţi, foarte mulţi români.

Vrem, avem nevoie ca de oxigen de luciditate, coerenţă, maturitate şi consecvenţă dar şi de flexibilitate, marcată de profesionalism şi ancorată în realitate. Vremea impostorilor şi atârnaţilor de Putere trebuie să treacă. Este un crez dar şi o nevoie acută de regăsire şi renaştere, prin afirmarea adevăratelor valori şi resurse de inteligenţă şi creativitate de care, sunt convins, această ţară şi acest popor nu duc lipsă. Încă nu duc lipsă, că altfel totul ar fi în zadar.

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

One thought on “Colivia cu ciori vopsite sau Stele, titluri și medalii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *