Prin gaura din gaura covrigului

Ce spectacol greţos în oraşul marelui Gâscan! Cu Măicălin şi Măiliviu împărţind covrigi la popor, un fel de anafură electorală. Şi un semn de tragere de şireturi şi de familiarism suveran şi găunos.

Iar Măipopor înşfacă covrigul, nesesizând enorma gaură care se tot lăţeşte peste ţara în care câinii nu prea umblă cu covrigi în coadă ci mănâncă bătrâni şi copii nevinovaţi.

Citește mai mult

Insomnii fără rost

Oameni trişti, abătuţi, cu feţele trase şi boţite de nesomn şi oboseală.

De două zile românii nu pun geană pe geană.

Umblă zvonul că Victor Viorel Ponta se retrage din politică. În anul în care Traian Băsescu termină al doilea şi ultimul mandat. Şi circulă tot felul de veşti că nici Crin Antonescu nu se simte prea bine.

România riscă să cadă pradă deznădejdii.

Nu e cazul!

Domnul Ponta se poate oricând răzgândi, n-ar fi prima dată.

Constituţia, un fel de minge de ping-pong a politicienilor este lesne de modificat pentru a consacra preşedinţi pe viaţă.

Iar domnul Antonescu mănâncă jăratec în disputa politică şi prinde puteri precum calul lui Harap Alb.

Este interesant şi instructiv să-i priveşti şi pe cei din jurul Domniilor lor. Să-i studiezi cum vorbesc, cum arată.

Este oferta politică românească. Asta e trupa, cu dânşii defilăm. Somn uşor şi vise plăcute.

 

Doru Viorel Ursu

PRO și ANTI

Domnul Băsescu nu este anti-rus, cum a titrat deunăzi o televiziune privată. Domnia Sa este, pur şi simplu, anti.

După cum Ion Iliescu nu a fost pro-rus. Era doar speriat de ursul sovietic pe care-l simţea tot timpul în spate, cum s-a exprimat într-o şedinţă CSAT la care am participat în timpul loviturii de stat din URSS din august 1991.

Problema este că în vremelnicia lor, liderii politici se cred buricul pământului, chiar dacă în realitate sunt prea mici pentru a-şi asuma destinele naţiunilor şi umflaţi peste poate precum broasca din fabula cu boul a lui Gheorghe Asachi.

Sunt mici pentru a fi măreţi şi mari pentru condiţia lor precară.

Pierdem enorm şi nedrept ca naţie şi ca ţară, prin imaginea tot mai alterată şi nesemnificativă a celor care ne reprezintă.

 

Cu drag de voi,

Doru Viorel Ursu

Străini la noi în țară …

Îmi încordez privirea pentru a desluşi avioanele NATO lunecând lin, majestuos pe cerul senin al patriei. Tocmai am aflat că de la Târgu Mureş mi s-a lansat invitaţia să plec în cele patru zări, în opincile străbunicului, pentru că acolo nu este pământ românesc. Interesantă condiţia prezentă a românilor şi României.

Un tip, Bob Cole, profesor de istorie în Massachussets, pe care l-am convins că Iaşul nu este un oraş la Marea Neagră iar Ardealul nu este pământ unguresc, mi-a spus că sunt nebun că nu-mi scriu memoriile. Sunt doar o arhivă încă vie. I-am răspuns că aş fi nebun să le scriu. Sunt memorii care pot ucide. Dar nu pot rămâne indiferent. Care este acum, azi, condiţia conaţionalilor mei şi a ţării căreia îi aparţin?

Zbigniew Brzezinski, consilierul lui Jimmy Carter pe probleme de securitate, pomeneşte despre România abia la pagina 97 din cartea sa „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”. Şi o face nu dintr-un motiv legat în mod special de România, de istoria, poziţia sa geografică, resursele sau perspectivele ei, ci “în contextul procesului de lărgire a Europei şi a sistemului de securitate transatlantic în etape dinainte plănuite.” E clar? E de înţeles? În etape dinainte plănuite. Pentru că altfel, în „formularea geostrategiei cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia, menite să prelungească poziţia dominantă a Americii ca singura şi, de fapt, primă putere cu adevărat globală”, România nu figurează nici măcar ca pion pe MAREA TABLĂ DE ŞAH.

În viziune globală, România este aşezată mult după Azerbaidjan, care „în pofida dimensiunilor sale mici şi a populaţiei puţin numeroase, cu vastele sale resurse naturale de energie, este şi el de importanţă decisivă din punct de vedere geopolitic. Este buşonul rezervorului ce conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi ale Asiei Centrale”.

Îmi vin în minte cuvintele contelui de Marenches, cel înrolat la 18 ani într-un regiment de cavalerie şi ajuns şeful Serviciului de Documentare Externă şi Contraspionaj Francez: „În ziua de azi, nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, azi se cuceresc sufletele, se cucereşte psihicul. Odată ce ai psihicul, ai omul. Iar când ai omul teritoriul vine de la sine.”

Cât despre (in)compatibilitatea elitelor româneşti cu teoria lui Brzezinski despre geostrategia Americii, profesorul Thomas Gerard Gallagher de la Universitatea din Bradford susţine că România nu şi-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei poziţii cu un efect autentic şi susţinut de a îmbunătăţi situaţia şi perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult ca niste supuşi decât ca nişte cetăţeni de către regimurile de culori politice contrastante care s-au perindat….Românii spun  adeseori că standardele politice scăzute manifestate la niveluri înalte au fost inspirate de tradiţia fanariotă. Dar strategiile elitei, bazate pe relaţiile de exploatare faţă de o societate mai largă, au căpătat un impuls propriu, îndeosebi în secolul XX. Abilitatea puţinilor privilegiaţi de a deturna resurse publice spre folosinţă privată, sau de a lua decizii dezastruoase pentru a-şi satisface voinţa de putere (cum s-a întâmplat sub dictatura lui Ceauşescu în anii ’70 si ‘80) a sporit neîncetat în ceea ce fusese o epocă de emancipări politice şi de ameliorare a standardelor politice în majoritatea celorlalte zone ale Europei.

Eu cred că noi, românii, trebuie să refuzăm condiţia de marionete prinse în sforile sofisticatelor şi giganticelor angrenaje ale Gladiatorilor Globali, cum îi denumeşte Alvin Toffler, autorul „Şocului viitorului”, al celui de „Al treilea val” şi al „Puterii în mişcare”:A ne întreba ce naţiuni vor domina secolul XXI e un joc captivant. Dar, de fapt, întrebarea e greşită – sau cel puţin formulată într-o formă greşită – întrucât scapă din vedere ceea ce-ar putea reieşi ca fiind cea mai mare schimbare în afacerile globale de după apariţia naţiunii-stat: sosirea Gladiatorilor Globali. Un nou grup de căutători ai puterii sar pe scena lumii şi înşfacă hălci apreciabile din influenţa controlată numai de naţiuni.”

Alvin Toffler realizează şi afirmă sentenţios că schimbările în mare viteză ale actualităţii nu sunt atât de haotice sau arbitrare pe cât suntem condiţionaţi să credem. Mişcarea, aparent browniană pentru cei mai mulţi, evoluează pe o traiectorie dinainte stabilită. Sau convenită şi imposibil de oprit, „o titanică luptă pentru putere între globalizatori si naţionalişti.” Bună ziua, domnule Brzezinski, iată-vă (re)confirmat!

Mă întreb ce-a vrut să spună Mauly P. Hall în “Prelegeri de filozofie antică”: „Niciodată nu va domni pacea pe Pământ, până când nu vom fi conduşi de cei cuveniţi”?

Poate mă ajutaţi să găsesc răspunsul.

 

Al dumneavoastră,

Doru Viorel Ursu

Țara Ultimului Soldat

10 ani de la aderare. Motiv de înălţătoare sărbătoare.

La Palat au sosit, în maşinile lor strălucitoare, parlamentarii, însoţiţi de bodyguarzi tineri şi sprinteni, pentru a umbla la trebile ţării. O ţară de parlamentari şi bodyguarzi. Au coborât cu un aer important şi grav de stâlpi de ţară, au întors spatele Bisericii Imposibilei Mântuiri şi au pătruns în sala destinului naţional pentru o şedinţă solemnă. Au vorbit ce-au vorbit, au citit ziarul, au căscat leneş şi plictisit, după care au adoptat o declaraţie.

Şi după o astfel de realizare, i-au chemat pe miniştri să se bucure împreună. Pentru că, aşa cum bine se ştie, în acea ţară extraordinară, cine nu este parlamentar, este ministru. Sau secretar de stat cu rang de ministru, care să guverneze ţara, adică să aplice legea falimentului şi privatizarea falimentului şi falimentul privatizării, când miniştrii sunt duşi cu alte treburi pe Coasta de Azur.

După care au fost convocaţi ambasadorii, pentru a vorbi aceeaşi limbă când vor prezenta lumii minunile din ţara minune în care cine nu e parlamentar, sau ministru, sau bodyguard de senator, deputat sau ministru, atunci este sigur ambasador sau măcar consul.

Au venit înveşmântaţi cu toţii, graşi sau sfrijiţi, scurţi sau deşirati, într-un singur şi acelaşi costum, şi-au potrivit aceeaşi limbă pentru a vesti, toţi ca unul, succesul falimentului.

Şi pentru că la o asemenea întrunire se cade să se prezinte onoruri şi să se facă paradă, au fost invitaţi generalii în fireturi şi lampasuri. Pentru că în ţara ajunsă la faliment, cine nu prinsese să fie făcut parlamentar, ministru, ambasador, fiecare cu bodyguard personal şi secretară personală, ajunsese doar general. Şi generalii au salutat adunarea şi au ordonat salvă de tun în cinstea falimentului total.

Dar ultimul soldat, un prostovan care rămăsese singurul soldat în acea ţară de parlamentari, miniştri, ambasadori şi generali, a mânuit arma greşit, ca un prost ce era şi s-a împuşcat mortal.

Unii au strâmbat niţel din nas, considerând act de indisciplină, dar cei mai mulţi au aplaudat pentru că, dupa ce ei au ajuns parlamentari şi miniştri şi ambasadori şi generali, s-a văzut în sfârşit cine a tras.

 

Doru Viorel Ursu